Bine v-am regasit. Azi ne reauzim cu ocazia partii a doua din procesul intentat de catre critici la adresa unor albume considerate clasice.
“It Was Written” de la Nas e prea comercial
“Illmatic” a cules lauri mai cu seama in randul multimii care aprecia cu precadere boom bap-ul. Albumul urmator a luat o curioasa directie sonica. Produs in mare de catre cei de la the Trackmasters, proiectul a fost presarat de beat-uri bazate pe loop-uri mai lustruite si mai usor de digerat. “If I Ruled The World” sau “Street Dreams” suna intr-adevar cam comercial, construite pe retete radio-friendly. Steve Stoute, managerul lui Nas de atunci, a fost cel care a supravegheat schimbarea. Era ingrijorat ca Nas va avea soarta lui Kool G Rap, un MC urias care nu a avut niciodata un hit veritabil si nu a facut niciodata cascaval serios.
Nas declara in `96 ca : “I felt like B.I.G. had changed the playing field [of rap music] in a great way”, referitor la procesul din spatele “If I Ruled The World”, si “You couldn`t be talking about you`re the Don of the city and your record is only resonating to a couple of street people. If we`re the Don, that means I need mayor Giuliani dancing to my songs”. Pana in `96, artisti ca 2Pac, Biggie sau Snoop schimbasera deja modul in care suna rap-ul, iar genul devenea din ce in ce mai mainstream. Nu exista asadar nici un motiv pentru ca Nas sa nu incerce sa se suie in acea barca. In plus, the Trackmasters isi facusera un nume in industrie de pe urma productiilor pentru tipi ca G Rap, ba chiar au reusit sa fie autorii unor dintre cele mai bune piese de la el, ca de exemplu “The Message”. Asadar, aveau experienta si autoritate in domeniu.
Prea mult Hittman pe “2001” de la Dr. Dre
Albumul avea 22 de track-uri, dar doar 17 piese, dintre care pe 10 aparea Hittman. Pun pariu ca nu va mai amintiti cine e si ce hram poarta, dar albumul lui Dre fusese planificat sa ii serveasca ca trambulina pentru cariera sa. Faza e ca n-a mers, ascensiunea lui Hittman incheindu-se prematur. In mod normal, ar fi trebui sa iasa cu albumul de debut, “Murda Weapon”, in 2000, din partea Aftermath, dar nu s-a mai intamplat nimic. De fapt, multi alti artisti, semnati pentru un timp la Aftermath, au patit acelasi lucru (Rakim, Joell Ortiz sau Bishop Lamont). In orice caz, omu` nu avea nimic special, era doar un MC-plebeu adaugat sa completeze lista vasta de invitati. Nu poseda nici un potential de superstar sau de ce-o fi vazut Dre in el. Apoi, ca plangeri suplimentare, Snoop (parca reintinerit de impacarea cu Dre, dupa dezmembrarea Death Row Records), e prezent pe doar patru piese, iar Eminem are doar doua strofe (doua dintre cele mai bune de la el, apropo). Pana si Xzibit, care a fost capabil sa se foloseasca de “2001” ca sa se catapulteze, viziteaza doar doua cantece.
“2001” e burdusit de oaspeti fara nimic iesit din comun, intr-adevar, dar tot l-ati ascultat, daca nu pentru versuri, atunci pentru “za beats” (nu, nu ma refer la casti). Hittman n-a sarit in timpane, dar nici n-a afectat negativ albumul. Oricum, cand suspectii de serviciu, Nate Dogg, Kurupt, Snoop sau Eminem, au venit, a iesit o petrecere pe cinste. Iertati-l pe Hittman. Nu voia decat sa cante asa cum minerii aia blocati in subteran de la Rosia Montana nu voiau decat sa munceasca.
The Carter III de la Lil Wayne e o dezordine desavarsita
Cand te autoproclami “The Best Rapper Alive”, iti e scris in stele sa ai si detractori care vor cu tot dinadinsul sa demonstreze contrariul. In momentul lansarii albumului, Tunechi a castigat noi carcotasi in aceeasi masura in care a adunat suporteri proaspeti. In principal, albumului i s-a reprosat lipsa de unitate tematica. “A Milli” si “Lollipop” erau smechere, dar “La La La”, de exemplu, ce naiba cauta pe tracklist?
Lil Wayne a fost considerat the Best Rapper Alive pentru o perioada, si a ajuns la nivelul asta in special pentru faptul ca nu a ramas niciodata loial unui singur stil. A incercat aproape toate stilurile de sub soare. Cheia succesului a stat in diversitate. Unde a vazut ca i se potriveste, a insistat, dubland sau tripland dozele. Rezultatele au fost catchy, dar niciodata nu au parut contrafacute, initiativele au fost curajoase, dar niciodata plictisitoare. A putut, de pilda, sa-si dea fanele pe spate cu balade siropoase ca “Mrs Officer” si a putut in acelasi timp sa ramana cu picioarele infipte in strada cu “A Milli”, si sa realizeze aceste alternante cu aceeasi seninatate si naturalete.
“Drunk and Hot Girls” nu trebuia sa intre pe “Graduation”
“Graduation” a inzestrat cu o noua amploare conceptul de “stadium sound”. Imnuri insufletitoare ca “Good Life” si “Can`t Tell Me Nothing” sau tobe ce-ti bateau direct in inima, ca alea de pe “Stronger” puteau sa zguduie din temelii o arena. Tot albumul a afisat o estetica sonica generoasa si completa. Totusi, in mijlocul acestei desfasurari bombastice, a fost aruncata “Drunk and Hot Girls”, o piesa incetosata unde Kanye ridiculizeaza femeile amatoare de cluburi care se machesc pe banii altora, atata timp cat decolteul e generos si privirile promit multe. Fanii n-au inteles care-i faza, si au pus piesa la perete, clasificand-o ca o tirada incoerenta si inerta, insotita de un assist lenes de la Mos Def.
Kanye a fost dintotdeauna un personaj de o candoare aparte iar piesa nu e decat o extensie a acestei trasaturi, abordarea e jucausa si sagalnica, dar foarte sincera totusi. Beat-ul se muleaza adecvat pe subiect, de aia e distorsionat si cu sincope. De parca ipocritii care caraie nemultumiti n-au fredonat niciodata in viata lor in gura mare: “Stop talking `bout your boyfriend since he is not me/ Stop running up my tab cause these drinks is not free”…
“Something 2 Dance 2” nu are nici o logica pe “Straight Outta Compton”
Industria de rap a fost data peste cap cand baietii de la N.W.A. si-au facut intrarea in scena cu comentariile lor sociale inflamabile, transmise direct din mijlocul strazilor din L.A. Insa, printre tragerea la raspundere a porcilor in uniforme albastre si arme agitate prin aer, piesa in cauza a bagat in ascultatorii in ceata, la finalul albumului. Instrumentalul aduce cu un joc video Sega, si mai degraba esti inspirat sa inviti o domnisoara la dans, decat sa scoti AK-ul si sa lichidezi fraieri. O schimbare de ton la 180 de grade, asadar, sa sari de la gangsteri cu pistoale la clubberi care incing podelele de pe ringurile de dans.
Nu e mare bai. E ultimul cantec de pe album, nu trebuie sa-i dai skip, poti sa apesi stop, pur si simplu. Iar, pentru cine uitase, trecusera de-abia cativa ani de cand Dre si DJ Yella iesisera din World Class Wreckin` Cru, unde au ars-o la costume mulate, cu sclipici, cu influenta disco-funk. Piesa respectiva nu ia nimic din furia si caracterul exploziv al melodiilor precedente.
“Midnight Marauders” de la A Tribe Called Quest e bun si consistent, dar planeaza senzatia ca piesele individuale (mai ales in a doua jumatate) se amesteca si nu se mai disting una de alta
ATCQ au reusit intotdeauna sa scoata aur din piatra seaca, deviza lor era “less is more”, dar la un moment dat piesele lor au inceput sa sune de parca ar fi fost clonate. Asa e cazul si cu albumul respectiv, unde loop-urile de tobe sunt greu de distins iar ariile muzicale nu sunt indeajuns de infipte incat sa se remarce cu ceva anume. E varianta audio la vata de zahar. E ca si cum tot albumul ar fi fost pus sa ruleze undeva in fundal, in surdina, pana cand toate piesele s-ar fi contopit intr-un singur sound unitar si masiv, sound-ul “Midnight Marauders”.
Unitatea tematica inca nu e apreciata la adevarata ei valoare in hip-hop. Albumul asta te ia si te transporta intr-o locatie intunecoasa, plina de acorduri de jazz, unde esti liber sa fii tu insuti. Piesele se contopesc una in alta exact cum se intrepatrund la microfon Q-Tip si Phife Dawg. Baietii erau pe subiect si asa de sincronizati incat ajungeai sa nu-i mai deosebesti pe unul de celalalt. E ca si cum cei doi ar fi impartit acelasi creier, asa ca de ce sa nu fie si albumul o intruchipare al acestei forme de Yin si Yang?
Puff Daddy a imprumutat cam multa inspiratie din alte piese mai vechi pentru “No Way Out”
Lp-ul de debut al lui Puffy a fost un urias succes comercial, a dat la topit hit dupa hit, si l-a transformat pe Sean Combs in artist proeminent dintr-un om de afaceri. Problema e ca nu a fost pe de-a intregul meritul lui. Puffy n-a fost niciodata un maestru al tehnicii lirice iar echipa lui de productie, Hitmen, s-au intors in trecut si au modelat piese noi in jurul unor sample-uri originale. “I`ll Be Missing You” era o versiune mai sobra a serenadei pop “Every Breath You Take” de la The Police din 1983, “Been Around The World” avea ADN-ul lui “Let`s Dance” de la David Bowie, iar “Can`t Nobody Hold Me Down” contine o interpolare cu tempo incetinit din “Break My Stride” de la Matthew Wilder. Man, he`s done some serious beat jackin`, cum ar zice americanul.
Sampling-ul a fost intotdeauna o parte rap, fie ca era vorba de alterari vocale sau un anume pattern de toba. Cheia e sa schimbi si sa modifici in felul tau, si Puffy a fost foarte eficient in procedura asta. El si echipajul lui au luat piese cu reputatie din anii `80 si le-a transformat in productii rap, si au extins si reach-ul hip-hop-ului cu sample-urile lor. Inainte ca Jay Z s-o arda la catarama cu Bono de la U2, Puffy l-a adus pe Sting sa aduca un omagiu lui Biggie pe scena, la VMA-urile din `97, si asta nu e la indemana oricui.
50 Cent n-a fost indeajuns de “liricist” pe “Get Rich or Die Tryin`”
50 Cent si-a facut loc in fata cu un “S” de la Superman inscriptionat pe piept si cu o atitudine necrutatoare pe debutul sau oficial din 2003. Conform detractorilor sai, nivelul versurilor sale se mulau pe o singura formula si nu au fost capabile sa pluteasca nestigherite pe instrumentalele de calitate superioara. Potentialul sau comercial a explodat din momentul in care single-urile au inceput sa prinda cheag, dar, din punct de vedere liric, nu a fost capabil sa se apropie de fostii regi ai New York-ului, ca Biggie, Nas sau Jay Z in tineretea lor.
50 Cent a fost puternic influentat de catre povestile sale personale, si a adus in prim-plan calea hustler-ului in rap, unde versurile nu erau neaparat punctul forte, si motivul pentru care vanzarile erau impulsionate (cum e si situatia in cazul lui Young Jeezy sau Cam`Ron). Tot ceea ce ii lipsea din strofe, era compensat de refrene, ceea ce l-a transfomat intr-un unul dintre cei mai buni songwriter-i din domeniu. Necrutator fara sa se lungeasca prea mult, jucaus cand era cazul si melodic pana in punctul in care ai fi crezut ca l-ar fi avut pe Quincy Jones ca mentor, asta a fost reteta pe baza careia a ajuns unde a ajuns.
“Vol. 2…Hard Knock Life” de la Jay Z are prea multe beat-uri ieftine de claviatura de la Swizz Beatz
Pe la sfarsitul anilor `90, Swizz Beatz era la mare cerere, odata cu miscarea Ruff Ryder in plina desfasurare si moda sampling-ului un pic depasita de trenduri si tendinte. Jay, asa cum se stie, s-a anturat cu cei mai in voga producatori la momentul respectiv. Swizz i-a livrat trei instrumentale pentru album, cel mai memorabil fiind ala pentru “Money, Cash. Hoes”. Problema e ca productiile lui Swizz deja incepusera sa sune ca si cum ar fi folosit de fiecare data aceeasi suita de opt sunete si le-ar fi rearanjat in alta ordine de cate ori era cazul.
Swizz nu a avea o aplecare sa gaseasca sunete noi, dar excela la altceva, in schimb. Beat-urile sale aveau o temporizare speciala, care parea sa alunece de pe masura, o temporizare ireprosabila. Jay Z nu avea nici o problema cu asta, reusea sa stea pe structura, fara sa derapeze. Loop-ul de pian de pe “Money, Cash, Hoes” se taie brusc si se reia, tinandu-te intr-o stare de hipnoza, asa ca mai lasati-l in pace pe Swizz, i-a iesit smecheria cu melodia aia.
“Watch The Throne” nu rezoneaza cu cei din categoria 99.99%
“Luxury rap” – excelenta atinsa de negri, opulenta si decadenta. Sau “the Hermes of verses” – un brand de care majoritatea fanilor de rap n-au auzit in viata lor si nu si-l permit cu siguranta. Albumul expune o perspectiva in care multora dintre fani le e imposibil sa se regaseasca. In plus, experienta era cu atat cu mai frustranta cu cat SUA inca suferea de pe urma crahului financiar din 2008. In 2011, la momentul aparitiei albumului, rata somajului era in jur de 8% si exista o sentiment accentuat de furie si neputinta impotriva disparitatii economice intre clasele sociale.
Ca s-o spunem pe aia dreapta, chiar poti sa te regasesti in rap asa de mult? De exemplu, rimele despre traficul de droguri sunt universale, se aplica pentru toti ascultatorii, am fost toti furnizori de “mici bucurii ale vietii” la un moment dat in viata noastra? Nu cred. Poti sa te uiti la “Scarface” minus partea cu ascensiunea sa pana la statutul de lord al cocainei, si tot sa il gasesti distractiv. Asa e si cazul cu “Watch The Throne”. Executia muzicala e la un nivel suficient de inalt incat falia artisti/fani nu e umpluta cu un spatiu gol. Mai degraba sentimentul general ar fi unul de inspiratie si ambitie ca oricine sa fie impulsionat sa atinga nivelul celor doi. In plus, piese ca “New Day” sau “Black Excellence” ne prezinta si alte laturi, cei doi MC-ii punandu-se in ipostaze umane, de la exprimarea regretelor fata de anumite decizii luate in viata pana la aplecarea asupra unor probleme sociale care lasa gauri adanci in societate, ca de exemplu rata mare a omuciderilor din Chicago.