Intre jobul de la 9 la 6 si o cariera in muzica

freedomPentru majoritatea oamenilor, a-ti pierde locul de munca echivaleaza cu a-ti pierde ancora de salvare. Fiecare aspect al unui trai relativ decent se leaga de sursa asta singulara de venit, salariul – chiria, rata la apartament, facturile, mancarea etc. Intregul tau sentiment de siguranta ca fiinta umana e pus sub semnul intrebarii din momentul in care fluxul de bani se curma brusc.

Si totusi pun pariu ca sunt destule clipe in care ochii iti aluneca in gol si incepi sa contemplezi o cale de iesire din labirint. Simti cum esenta si identitatea ta, cine esti ca persoana se scurge incet-incet cu fiecare minut trece pe langa tine si pe langa cubicle-ul ala si pe langa Excel-urile si cifrele care se revarsa in cascada pe un monitor. Rutina vietii de adult seamana cu socurile produse de un ciocan, acrosandu-ti repetat craniul. Parca auzi aievea cum se mai bate inca un cui in sicriu si mai mori putin pe interior.

Fiecare saptamana e trasa la indigo. Zilele de luni sunt brutale, zilele de marti sunt groaznice, zilele de miercuri aduc primele raze de speranta, zilele de joi anunta mantuirea, zilele de vineri aduc izbavirea. La 5-6 seara, auzi parca clinchetul unui clopotel care, la fel cum in scoala anunta pauza, acum te anunta ca, pentru 2 zile, calvarul se suspenda. Felicitari, ai mai bifat o saptamana searbada.

Si sa zicem ca visezi sa ai o cariera in rap. Dar pana acolo trebuie sa te intretii cumva. Asa ca ai un job normal si tern. Sambata e singura zi propice sa iti lasi pasiunea sa zburde. Dar esti epuizat. Te chinui sa gasesti energia si inspiratia dupa care tanjesti atat de mult. Tragi o piesa noua si stii exact cum ar trebui sa-ti sune vocea doar ca ti-ai pierdut-o ingropata sub straturi de anxietate si frustrare. Sesiunea de inregistrari se scurge, iar tu te trezesti plimbandu-te fara tinta pe langa microfon, incercand din rasputeri sa inoti prin ceata de confuzie din cap, cu mintea scotocindu-se prin buzunare in speranta ca va mai gasi un rest de inspiratie ratacit pe undeva. Totusi, inregistrezi doua-trei piesa insa toate suna ca si cum ai fi fortat intrarea in zona de creatie, suna nefiresc, suna precipitat. Nu te regasesti.

E sambata seara si te apuci de baut. Nu esti mandru de asta dar alcoolul a fost intotdeauna refugiul tau, evadarea temporara din lagar. E reazemul de care te sprijini atunci cand viitorul pare o nebuloasa si iti intuneca gandurile. Exagerezi cu consumul de multe ori, te lasi tarat intr-o spirala descendenta care iti poate scapa oricand de sub control. E numai vina corporatiei aleia nenorocite. Nu ca ai deveni rautacios sau violent cand te imbeti. Chiar dimpotriva. Le spui tuturor lucruri pe care n-ai tupeul sa le zici cand esti treaz. Iti iei prietenii de gat si le spui ca-i iubesti, vorbesti deschis si insufletit de nazuintele si visele tale, pe scurt, devii painea lui Dumnezeu. Dar stratul ala ranced si recurent de tristete din tine te impinge sa bei pana cand te iei de guler cu peretii si corpul tau isi inchide obloanele. Rigor mortis pe canapea, adormind cu doza de bere desfacuta in mana. Doar o alta sambata obisnuita.

Duminicile sunt cele mai oribile. Stai trantit in pat cu ochii goi infipti in tavan in timp ce mahmureala te eviscereaza de viu, facandu-te incapabil sa executi cele mai simple sarcini. Mintea ta e vraiste si incerci sa iti ordonezi gandurile ciudate care-ti navalesc in cap. In fiecare duminica te juri pe ce ai mai sfant ca te lasi de baut, dar in sinea ta stii foarte bine ca mananaci cacat. Pana miercurea urmatoarea, deja tremuri dupa imbratisarea calda a alcoolului care sa te transporte pe targa afara din spitalul asta imens de drogati care a devenit lumea ta.

Iti imaginezi uneori camaruta aia inghesuita de la Resurse Umane si tipa de-acolo care iti rezolva formalitatile legate de demisie. Cosmarul e gata. O strangere de mana scurta si un „Multumim pentru colaborare” nervos de la seful tau. Un zambet tamp iti flutura pe chip. Tipa iti zice surprinsa ca n-a mai vazut pe nimeni asa de bucuros sa renunte. Nu iti poti stapani entuziasmul. Nu, nu o sa ai nevoie sa fii batut pe umar si de imbarbatari. Robotul corporatist care erai e oficial mort si deconectat de la aparate.

Iesi din cladirea din beton si sticla, coplesit de sentimentul de libertate. Zici ca esti Nelson Mandela iesind la aer dupa 27 de ani de temnita grea. Poate suna exagerat, dar nu gasesti alta comparatie care sa redea mai fidel ceea ce simti. De ani de zile ai functionat pe avarii privind neputincios cum beculetul de la capatul tunelului se stingea treptat in fata ochilor tai. Esti gata pentru un nou capitol. Nu esti asa de naiv incat sa crezi ca vei avea un trai de huzur daca te concentrezi pe muzica, dar esti gata sa intorci si carbuni cu lopata ca sa iti poti permite sa ajungi sa afirmi cu mana pe inima ca poti trai decent din asta. Ti-ai dedicat aproape toata viata idealului astuia, e momentul sa preiei fraiele.

Te trezesti din reverie. Esti tot la birou. N-ai plecat nicaieri.

Iti aduci aminte de momentul ala terifiant acum cateva luni cand te-ai intalnit cu o colega pe hol, v-ati zambit reciproc si ea a zis:”Of, de ce oare nu e vineri deja?”. Si atunci te-a lovit. Atunci ai vazut clar. Numaram la propriu orele si zilele din vietile noastre. Irosim darul ala pretios cu care am fost inzestrati doar ca sa atingem un sentiment fals de realizare si de implinire. Zi de zi ne devalorizam vietile doar ca sa ramanem pe linia de plutire. Cumparam lucruri inutile ca sa ne simtim satisfacuti pe moment, pana cand soseste urmatorul maldar mai mare, mai performant, mai inutil de plastic si ne vom omori incet incercand sa punem mana pe el.

Un prieten ti-a zis odata o vorba smechera la un pahar: „Ba, nu e vorba de cati bani poti sa faci, ci care e suma de care te poti lipsi, traind in continuare”.

E extrem de greu sa traiesti din muzica rap la noi. Foarte putini ajung sa guste din marul ala. Ai nevoie de timp. Ai nevoie de resurse. Ai nevoie de bani. Ai nevoie de talent. Ai nevoie de munca. Ai nevoie de slefuire. Ai nevoie de contactele si cunostintele potrivite. Ai nevoie de fler. Ai nevoie de o groaza de factori. Si ai nevoie de mult noroc. Ai nevoie sa se alinieze planetele in formatia ideala exact la momentul potrivit.

Cu totii avem vise dar mare parte din noi alege sa abandoneze speranta la troc cu siguranta si stabilitatea. Pe masura ce trece timpul, perspectiva noastra asupra vietii devine din ce in ce mai ingusta pe masura ce facturile se aduna in teancuri si presiunile derivate din faptul ca esti adult ne imping intr-un ciclu perpetuu de castiga, cheltuie, repeta. Insa de aici incepe urcusul. Kilometrul zero inseamna a visa. Viseaza asa de grandios astfel incat obiectivul tau sa para imposibil comparat cu orice standard. Gaseste speranta si agata-te de ea cu fiecare particula din tine. Suntem doar o data aici si ar trebui sa apreciem fiecare moment. Fa din grija si calcule istorie si viseaza pana cand viziunea devine realitate.


Lasă un răspuns