El Nino – Interviu + Live Session @ Apropo.ro

vic3158

El Nino a fost invitat in studio-ul celor de la Apropo.ro, acolo unde a oferit un live-session in stilul caracteristic, dar si un interviu amplu si foarte interesant, interviu pe care va invitam sa-l parcurgeti in intregime.

 

Live Session

 

Interviu

Primul vers

L-am scris la 15 ani. Îmi plăcea genul ăsta de muzică, cum îmi place şi acum, şi m-am gândit cum ar fi să încerc şi eu. Ascultam la vremea respectivă B.U.G. Mafia, Paraziţii, La Familia, R.A.C.L.A., Da Hood Justice, dar şi pe cei de afară: Dr. Dre, Snoop Dogg, Wu Tâng Clan, Cypress Hill, MC Hammer.

Alegerea numelui de scenă

Când m-am apucat de cântat, eram foarte mic şi mă agitam super tare. Când am urcat prima oară pe scenă şi m-a întrebat organizatorul evenimentului ce nume de scenă am, i-am răspuns cu numele meu. Dar pentru că nu aveam voie să ne prezentăm cu numele noastre, tot organizatorul mi-a propus să mă prezint cu El Nino şi aşa a rămas.

Primul contact cu publicul

S-a întâmplat la 16-17 ani, în Craiova. Era un bar şi cântam printre nişte mese de biliard. Ca public, erau prezenţi atâţia câţi mergeau în 2006 la concertele de hip-hop, unde cântau nişte artişti de care nu auzise nimeni. Eram toţi la început. Veniseră prietenii, cei care ne cunoşteau.

Cât este de greu să fi artist în România

Este obositor, nu e greu! Trebuie să ai foarte multă răbdare, de la început până la sfârşit. În România nu devii artist rap peste noapte. Poţi să fii super talentat, dacă nu ai şi puţin noroc şi nu munceşti ca să ajungi undeva, e degeaba. În muzică e 10% talent şi 90% muncă. Artiştii rap din România, ştiu eu sigur, majoritatea muncesc şi se plâng de bani. Cunosc foarte mulţi care sunt buni şi nu sunt băgaţi în seamă. Ca să faci un album implică foarte multe cheltuieli, aşa că mulţi ori se împrumută, ori se duc la muncă şi strâng bani. Dacă o să auzi vreodată pe vreunul bun şi îl întrebi de ce nu a auzit nimeni de el, o să spună că s-ar duce la studio dar nu îşi permite. Eu am muncit de la 18 ani până la 26. Doar de un an trăiesc din muzică, deşi am mai scos trei albume înainte. Anul acesta a fost cel mai bun.

2014 = Anul El Nino

Simt că acum este momentul meu. Sunt puţin obosit, dar şi foarte fericit. Asta am vrut să fac şi am reuşit în sfârşit. E uşor să îţi doreşti ceva, toţi ne dorim, dar ca să obţinem, trebuie să facem ceva ca să ajungem acolo. Eu îmi doream ceva practic de neatins, era super greu. Acum 3-4 ani mă gândeam că într-o zi o să am o lansare cu lume care o să vina să plătească biletul pentru mine, o să vând albume, iar dacă ziceam asta cuiva îmi răspundea: „Ce ai, mă, eşti nebun?! Nu ai cum, este imposibil!”. Mai ales că eram şi din provincie, din Craiova. Nu ai prea multe şanse dacă eşti din provincie. Poţi să îţi iei câteva concerte la tine în oraş, după care o să se sature lumea de tine şi nu o să mai vină nimeni. Anul ăsta chiar am vândut albume, nu aş putea spune că nu a fost bine. A fost la fel de bine la mine cum a fost la alţi artişti mai consacraţi, mai mari. Am reuşit să vând un număr de CD-uri care probabil depăşeşte, sau cel puţin se apropie, de restul.

Încrederea în sine

Întotdeauna am avut încredere în ceea ce fac, chiar şi atunci când nu eram tare, când nu mă ştia nimeni (n.r.: râde). Ştiu că pot să fac anumite chestii pe care alţii nu sunt în stare să le facă… când vine vorba de muzică. Unii au făcut compromisuri la un nivel, în schimb eu am luat-o încet şi am ajuns unde mi-am dorit.

Următorul nivel

Majoritatea s-ar gândi, ca să dau un răspuns, că următorul nivel este apariţia la televizor, la radio. Eu îmi doresc să reuşesc să strâng publicul pe care consider că îl merit. Şi pot face asta fără să apăr la TV. Odată ce eşti consecvent şi mai şi evoluezi în acelaşi timp, nu ai cum să nu strângi un public mare la concert. Nu pot acum, poate îl strâng la anul, sau peste doi ani. Până la urmă o să reuşesc!

Şi îmi doresc să ajung să trăiesc doar din muzică. În momentul ăsta nu pot să mă duc la muncă după care să merg să cânt.

Artiştii din provincie

Crezi că în provincie artiştii rap reuşesc să strângă un număr mare de oameni la concert?! Te-aş surprinde puţin şi ţi-aş spune că nu se întâmplă asta. Sunt doar 3-4 nume din toată ţara care reuşesc să strângă în provincie peste 150 de persoane la concert.

Dependenţa de pastile

Nu aş putea spune că am fost dependent de păstile. A fost o perioadă, prin 2007, când am avut nişte probleme de sănătate, mai exact atacuri de panică, şi am luat antidepresive. Din câte am înţeles, au apărut pe bază de stres şi atunci când te consumi foarte tare. A durat cam un an şi nu prea îmi mai aduc aminte nimic din acea perioadă, aşa că îi sfătuiesc pe cititori, dacă au probleme de genul, să nu apeleze la vindecarea prin pastile. Îţi revii singur din asta, trebuie să faci cumva să fii mai pozitiv şi atunci nu o să ai probleme de genul ăsta.

Te ajută fanii să treci peste astfel de momente dificile?

Atunci când te urci pe scenă, crede-mă că fanii nu îţi transmit neapărat energie. Mai degrabă rămâi fără ea. Te urci pe scenă, susţii concertul, iar când te dai jos eşti leşinat. Dar e normal! Ca artist, transmiţi ceva; oamenii care vin la concert trebuie să plece cu puţină energie de la tine, dar dacă sunt 200 de oameni şi iau fiecare câtă puţină energie, ajungi acasă şi începi să tremuri.

Dar muzica?

Doar muzica mă ajută. Nu aş putea spune că m-am vindecat cu pastile. M-am vindecat singur. Aşa cum spun şi pe o piesă: „Dacă nu puteam să scriu, mă închideau la Bălăceanca”. Aşa îmi schimb eu starea, scriind. Cred că dacă nu scriam, îmi sărea capul de pe umeri, bubuia.

Băiatul rău versus Băiatul bun

Cred că sunt printre puţinii care fac şi rap d-ăsta dur, dar şi mai soft. Însă oricărui băiat rău îi place şi partea asta de familist, oricine are latură lui bună. Nu ai cum să fii bad boy non-stop! Eşti rău atunci când trebuie. Şi nu cred că există om care să nu aibă sentimente. Fiecare şi le exprimă în felul lui, iar eu am ales să mi le exprim prin muzică. Cred că mi-am scris toată viaţă până acum.

Planuri de viitor

Ca să dau o exclusivitate, am deja un album gata, împreună cu Jianu. L-am scris în două săptămâni, de când am terminat albumul “Pe limba noastră” şi până acum.

Acum vreau să scot un videoclip la fiecare piesă de pe albumul “Limba noastră”. Am filmat un videoclip cu Samurai, la piesa “Din Rai”, apoi la “Ce vrei tu”, cu George Hora, la piesa cu Pistol, la “Belea”, dar şi la celelalte.

Roadele muncii sale

Atunci când munceşti 7-8 ani la ceva, apar şi roadele muncii. Ajungi la un nivel la care nu trebuie să îţi mai plăteşti negativele, pentru că sunt nişte producători care te admiră că artist şi care ar vrea să tragi pe un instrumental făcut de ei. Aşa cum sunt aceştia, aşa sunt şi oameni care se ocupă de videoclipuri. Te apreciează şi ar vrea să îţi dea o mână de ajutor. Este costisitor, dar nu foarte. Plus că suntem în 2014, cât de greu este să te duci să închiriezi o cameră de filmat şi să găseşti un băiat care se descurcă să filmeze ok şi să şi monteze?!

Cu ocazia asta aş vrea să le mulţumesc lui Alexandru Ţuţurescu, băiatul care s-a ocupat de ultimele mele două videoclipuri: “Artificii” şi “Impala”, lui Whoisrikk, care a făcut clipurile “1, 2, 3” (feat. Doc şi DJ Undoo), “Tu prin ochii mei” şi “Am auzit”, şi Dianei Dumitraşcu, răspunzătoare pentru videoclipurile “Aur” şi “Reciprocitate” (cu Chimie). “Dă-mi speranţe” este un videoclip low buget de un prieten din Craiova, Alexandru Ungureanu, care nu era nici cameraman, nici om de montaj. Iar la Bucatti s-a oferit să mă ajute Andrei.

Cumpărarea vizualizărilor pe Youtube

Foarte mulţi artişti din România, dar nu de rap, fac o treabă foarte tristă şi îşi cumpără vizualizările pe Youtube. Ştiu eu sigur că îţi iei vreo 2 milioane de vizualizări cu 500 de euro. Sunt artişti care fac asta, din păcate. De ce? Pentru că tu, ca ascultător, care nu prea are treabă cu genul lor de muzică, şi eşti puţin influenţabil, dacă intri pe un clip de-al lor şi vezi 5 milioane de vizualizări tinzi să crezi că e bună melodia şi o mai asculţi. Eu nu am să fac asta niciodată, pentru că m-aş minţi pe mine.

Regrete

Am mai multe, dar nu pot spune despre unul dintre ele că este cel mai mare. Îmi pare rău că nu m-am mutat în Bucureşti mai devreme, dar poate aşa a fost să fie. Cred că ar fi fost ceva mai bine dacă o făceam mai devreme şi eram la nivelul ăsta acum doi ani. În Bucureşti am reuşit să îmi fac o familie, când vine vorba de muzică, să ţin aproape de mine nişte oameni ok, pentru că muzica asta se face în brigadă. Nu poţi să te lupţi cu morile de vânt. Spre exemplu, la lansarea mea, eu m-am simţit iubit pe scenă. Nu am mai simţit că sunt la un concert, simţeam că oamenii care au urcat cu mine trebuiau să fie acolo.

Mi-ar fi plăcut să am o familie, să am un copil. Cu cât îl faci mai devreme, cu atât îl schimbă viaţa în bine mai repede. Mi-ar fi plăcut la 40 de ani să ies cu fiul meu de 20 de ani.

Apariţia TV/ Difuzarea la radio

Radio şi TV înseamnă bani. Odată ce ai ajuns la radio şi la TV o să ţi se schimbe viaţa radical, adică nu o să mai întâmpini probleme financiare… cel puţin pentru o perioadă, cât timp este difuzată piesa. În underground nu o să poţi face niciodată banii pe care îi poti face dacă eşti difuzat la radio sau la TV, dar după o perioadă poţi trăi decent.

Transmiterea mesajului către fani

Nu ştiu dacă acum ajunge aşa cum ar trebui, dar ştiu că o să ajungă. Trebuie să mai am puţină răbdare. La concertele mele nu ajung întâmplător oameni, ca la discotecă. La mine la concerte vin doar oameni care mă apreciează, vin pentru mine. Că vârstă, 80% au peste 20 de ani, iar restul au între 16 şi 20 de ani.

Tatuaje pe piele

Îl am pe Mihai Viteazul… face parte din Oltean Clan.

Am un tatuaj pe piept, care este şi primul făcut, tradus înseamnă „Nu mă tem de sărăcie, iar moartea nu mă sperie”. De scrisul ăsta se leagă o rândunică (în partea stângă, unde scrie “nu mă tem de sărăcie”) şi fluturele morţii (în partea dreaptă, la “moartea nu mă sperie”). Tot pe piept am şi un craniu cu o coroană.

Pe abdomen am scris “I live your dream”. Mesajul nu este direct, exact ce scrie. Când spun “trăiesc visul tău”, m-am gândit mai mult la partea în care tu mă vezi gen vedeta şi ţi-ai dori să fii ca mine, dar eu nu cred că ai vrea să fii ca mine.

Am pe mână un Cadillac Eldorado. Este maşina pe care o vedeam cel mai des în clipurile artiştilor când eram mic.

Tot pe mână scrie “Familia” – reprezintă dragostea pentru familia mea, şi Thug = vagabond. Am tatuată o femeie într-o floare care semnifică respectul meu pentru partea feminină.

Pe braţ am tatuată şi o bufniţă… gen pasăre de noapte, cum îmi trăiesc eu viaţa.

Pe picior îl am tatuat pe Luigi din Super Mario, în varianta prăjită. E cu o ciupercă în mână şi în loc de L-ul de pe şapcă, este pus N de la Nino.

Şi vreau să îmi fac o grenadă cu un fluture pe ea.

Susţinere din partea familiei

Nu ştiu cât de mult mă susţin, dar mi-au ascultat piesele şi le place ceea ce fac. Mamă şi tata nu au nicio treabă cu stilul ăsta muzical, ei credeau că este doar o pasiune de-a mea, că mă joc. Nu s-au gândit că o să ajung vreodată să trăiesc din rap. Aş fi vrut să îi chem la lansarea mea, doar că nu s-a putut. Sper ca pe viitor să reuşesc să îi aduc la concertul meu.

Rapperii şi Dumnezeu

Sunt credincios, dar sunt pentru mine. Nu cred că ăsta este neapărat mesajul pe care aş vrea să îl transmit prin muzica mea. Mă bucur că pe alţi artişti i-a ajutat credinţa, dar eu nu sunt în situaţia aia, ca să ajung să transmit mesaje de genul.

Pasiuni

Îmi place să mă plimb. Singur. Dar nu îţi imagina că plec zeci de kilometri. Îmi place să mai ies pe afară singur, să stau pe o bancă, să fumez o ţigară şi să mă gândesc la ale mele.

Îmi place să mă joc pe Playstation, dar nici cu asta nu exagerez. Joc Fifa cu băieţii. Am o pasiune şi pentru maşini, îmi place să mă uit şi la filme, în special cele psihologice. Dar nu cred că am o pasiune adevărată pentru altceva în afară de muzică.

Alte job-uri

Am lucrat ca barman când aveam 18 ani. A fost primul meu job. După care am lucrat ca şofer şi apoi din nou ca barman. De foarte multe ori scriam în timp ce eram la locul de muncă. Când terminam programul veneam la Bucureşti, înregistram, apoi mă întorceam înapoi la muncă.

Copilăria

Cred că orice om ar trebui să spună că a avut o copilărie frumoasă. Nu ai cum să ai o copilărie urâtă. Adică, da, sunt şi cazuri mai puţin fericite, dar sunt convins că toţi au avut o copilărie frumoasă. Îmi plăcea fotbalul când eram mic, am şi jucat, am fost înscris la o şcoală de fotbal, dar de când nu mai există Universitatea Craiova nu prea m-am mai uitat la meciuri. Mă strângeam cu băieţii la colţ de bloc şi ne jucam barbut şi Rummy pe abţibilduri cu fotbalişti.

Abia aşteptam iarna, aveam un derdeluş în faţa blocului şi aşteptam să ningă să ne dăm pe el cu sania. Am făcut tot ce ar fi trebuit să facă un copil la acea vârstă. La şcoală nu pot spune că am fost un băiat silitor, eram mai de cartier, ca să zic aşa. Îmi plăcea şi să mă bat, dar între timp mi-am revenit. Cred că poţi să rezolvi orice problemă cu o vorbă.

Ce nu ai făcut şi ţi-ai dori să faci

Mi-ar plăcea să călătoresc, să văd lumea, dar cred că este destul de greu.

Sursa


Lasă un răspuns