Despre moarte si hip-hop

deathDe cand “If You`re Reading This Then It`s Too Late” de la Drake a sarit pe neasteptate dinspre tabara OVO, “Legend” continua sa mi se invarta in cap, lipita bine de cerebel. Nu e ca are versuri grele care lasa urme in bitum si nu e ca notele (indoite pe alocuri cu Autotune) pe care le canta au ceva glorios in ele. Drake are pur si simplu un har de a face tot ceea ce este simplist captivant. Piesa a fost pusa in rotatie pentru ca Drake e preocupat aici de spectrul mortii. Vedeti, muzica lui e despre foste prietene, despre stripteuze, despre fostele prietene-stripteuze, despre Toronto, despre Houston si fostele prietene-stripteuze din Houston, dar in muzica lui nu s-a simtit niciodata boarea rece a mortii. Drake traieste viata pe principiul carpe diem, YOLO, dar in “Legend” se poate sesiza cum conditia noastra de muritori ii preocupa gandurile. In piesa o arde sigur pe el, ca si cum deja si-a lasat amprentele in ciment, in fenomenul asta, dar nu are nici o certitudine despre ce se va intampla in primul moment de dupa ultima lui suflare.

Asa cum nici eu nu sunt sigur. Fie ca esti rapper, fie ca esti maturator pe strada, tuturor ne e teama de ziua aia pe care nu putem sa o intrevedem. Poate de aia Drake plonjeaza din relatie in relatie si gaseste orice motiv de sarbatoare de savurat cu tovarasii lui (his “woes”). La fel cum o spune si pe “Now&Forever”, “I`m afraid I`mma die before I get where I`m going”. E inevitabil, nici o suma de bani si nici un nivel de faima nu te pot scapa de data expirarii. Nu intreba pentru cine trag clopotele.

Biggie cunostea moartea ca pe propriile buzunare, vorbea despre moarte in piese, niciodata nu l-a inspaimantat ideea. Ambele titluri ale albumelor lor trimit cu gandul la recviemul final. Stilul lui de viata i-a inspirat felul in care a perceput viata, felul in care a trait, felul in care murit, “you live by the sword, you die by the sword”. Daca el a murit, si tu vei pieri. In cealalta parte, 2Pac a fost nascut parca sa fie gata sa imbratiseze moartea, sa se astepte sa-i sara in fata de dupa orice colt. Inca de cand era in viata, aveai senzatia ca Doamna cu Coasa era permanent langa el, pe scaunul din dreapta. 2Pac avea pasiune, avea curaj, era sfidator, nu ii era teama ca ghilotina va cadea intr-o buna zi. Ii veneram pe acesti doi artisti, sunt eroii care au plecat prea devreme dintre noi. Cand au trecut la cele vesnice, fanii au plans si i-au jelit ca si cum le-ar fi murit cineva din familie. Ambii si-au petrecut toata cariera cu umbra mortii langa ei, in studio, strigand-o pe nume, aratandu-i permanent degetul mijlociu.

Cand ma gandesc la moarte, ma gandesc la Kendrick Lamar. Stim cu totii de unde provine, dintr-un tablou urban unde pamantul musteste de sange iar moartea e un nor din care ploua torential permanent. O piesa ca “Sing About Me”, mai ales ultima strofa, acolo simti fiorii polari pe coloana. Kendrick pune o intrebare care ne sta continuu pe creier. Isi va aduce cineva aminte de mine dupa ce nu voi mai fi? Merit sa fiu amintit?

La Jay Z nu gasim infatuarea asta fata de moarte. Kanye vorbeste doar de decesele din jur, nu si de-al sau. Cati dintre artistii vostri favoriti au permis degetelor osoase ale mortii sa le pipaie muzica? Cui ii place sa insiste pe un subiect asa de sumbru? Flying Lotus, de exemplu, insista. Flying Lotus a creat un intreg album care se invarte in jurul mortii. Albumul se arunca in Styx si sintetizeaza realist experienta rece. Combinand instrumentale si voci variate de artisti, Fly Lo se imbarca si exploreaza din toate unghiurile de vedere calatoria spre celalalt taram. Sunt momente pe proiect cand simti cu adevarat disperare, apoi tristete, apoi revelatie, apoi pace. Se simte cam cum imi imaginez ca e si moartea.

Nu-mi pot imagina cum ar fi sa ma trezesc cu stirea ca Drake a murit. La modul in care astia de pe Twitter “omoara” frecvent celebritati, prima mea reactie ar fi scepticism si neincredere. Dar daca ar fi pe bune, cum ar reactiona lumea? Cine va participa la inmormantare? Cate dintre fostele sale iubite vor iesi din umbra si vor marturisi ce om pe cinste a fost? Cum voi reactiona eu? Habar n-am. Mai are Drake un vers in alta parte, pe “Fear”: “I never cried when Pac died, but I probably will when Hov does”. Numai Drake e in stare sa admita deschis ca va plange cand Jay Z va muri dar, sincer, cine stie, s-ar putea ca si eu sa vars o lacrima, doua. E greu de imaginat, moartea nu e un joc video, nu exista buton de reset. Acestia sunt idolii nostri, dar nu sunt nemuritori. Oricine imbatraneste si fiecare zi care trece il aduce mai aproape de inevitabil. Moartea si arta se intrepatrund, creatie si demolare.

Daca mor as vrea ca…as vrea sa fiu capabil sa raspund la intrebarea asta. M-a fascinat intotdeauna ideea de nemurire inca de cand m-am apucat timid de scris. M-a fascinat ca din penita mea (ma rog, din taste) va izvori ceva care va traversa granita propriilor mele frane si limitari. Una dintre principalele chestii care ma seaca e ca nu pot sa imi impun sa scriu cat mai des, sa capat constanta. Si chiar si atunci cand am perioade mai intense de creatie febrila, tot am impresia ca orice articol sau editorial sunt simple avioane de hartie si nu rani de cutit, cum as vrea. Obiectivul e sa va implant cuvintele in inimi, vreau ca enunturile mele sa fie pasate mai departe ca niste texte sacre, sa fie repetate din gura in gura si regurgitate la nesfarsit. Vreau ca scriitura mea sa fie echivalentul Monei Lisa in pictura, echivalentul lui 2Pac in rap, echivalentul lui Steve Jobs in tehnologie. Asa e si idealul lui Drake, succesul sa fie pentru eternitate. E un obiectiv inalt, de stratosfera. Poate il voi atinge. Poate imi va scapa vesnic printre degete. E insa unul dintre principalele atuuri care ramane in picioare, in continua lupta personala cu angoasa si incertitudinile mortii. Ca ceva creat de mine va ramane in urma, pentru posteritate, cand sacul asta obosit de carne si oase se va topi si se va spulbera implacabil in neant.

Am I worth it? Did I put enough work in?”


2 thoughts on “Despre moarte si hip-hop

Lasă un răspuns