Despre cel mai tare clip rap de pana acum din 2015

vince staples senorita shot

Ok, inainte de toate, opriti-va din ce faceti acum. Uitati-va la clipul asta. Nu cititi ce am de zis despre el fara sa il urmariti intai. Puneti shaorma jos, nu mai scrollati in gol pe 9Gag. Nu vreau decat sa va retin atentia pentru cateva minute.

Gata?

Bun

E de departe cel mai captivant clip vazut anul asta. E filmat in alb-negru, o nuanta adaugata pentru a agrava tonul general. Calitatea e de exceptie, e taioasa. Nici o alta culoare nu exista, Vince nu vrea ca atentia sa fie distrasa de la ce are de transmis. Chiar de la inceput cand boschetarul care se joaca cu clapele pianului cade secerat din senin, o doza de uimire iti intensifica curiozitatea. Nu exista nici o explicatie, nici un motiv aparent. Faptul ca hispanicul duce ca pe flacara olimpica o carte cu initialele „VS”(Vince Staples), inconjurat de o gasca de oameni de toate etniile, pare mai important decat momentul in care Vince apare pentru prima oara in cadru. Sample-ul din Future recitat ca o mantra vine sa sporeasca confuzia. E croit sa fie in antiteza aparenta cu subiectul piesei. In timp ce Vince se plimba prin cartier, juxtapunerea de „hood rats” cu pierde-vara la gratar in curte, cu berea in punga in mana, nu e un cliseu, arata doar faptul ca nu doar negrii sunt amarati si napastuiti in cartiere. Lumina cade insa pe acel hispanic din fata care conduce procesiunea cu cartea ridicata deasupra capului, nucleul vizual al nebuniei si haosului din jur, tensiune reflectata si in degringolada aparenta din instrumental.

Oamenii din grup continua sa cada secerati unul dupa altul si de-abia in al doilea set de versuri ne dam seama de motiv. Camera se muta inspre cer si se observa niste tunuri futuriste gigantice montate pe un soi de foisoare de veghe. La prima vedere peisajul face parte dintr-un cartier obisnuit, aidoma celor din Los Angeles. Dar nu e. E o puscarie in aer liber. Si toti cei din clip sunt prizonieri. Nu se zaresc gratii dar cand ajungi la finalul clipului, si cand il vezi pe hispanic si pe ceilalti cum sunt presati de sticla, realizezi ca sunt cu adevarat blocati intr-o capcana. Scena finala e executata grandios, se face zoom out, si vedem cine e dincolo de sticla. La fel ca oglinzile alea duble dintr-o camera de interogatorii. O familie de persoane albe, gen modelul perfect, care zambesc in timp ce observa specimenele umane de dincolo de sticla. Exact ca la zoo. In momentul ala, simti cum ti se misca ceva in suflet si iti cade fata.

Felicitari regizorului, Ian Pons Jewell.

Coplesitor e primul cuvant care se iveste in minte. Vince Staples nu numai ca livreaza un mesaj, punerea in scena si executia sunt ireprosabile. In sub 4 minute, el captureaza perceptia ghetourilor in constiinta publica, asa-numita „cultural appropriation” (ma scuzati, n-am reusit sa gasesc un termen in romana care sa redea fidel sensul si conotatiile fenomenului, haideti sa-l numim furt si insusire de identitate culturala), brutalitatea actiunilor politiei si falia dintre observatori si cei aflati sub microscop. Au curs mii de cuvinte pe marginea acestor subiecte, vor mai curge alte mii, dar ce avem aici e de departe cea mai pura si nealterata perspectiva. Cum se intampla de exemplu in ultima scena, modul in care acea sticla reprezinta fascinatia fata de zonele care au dus la geneza unor artisti ca Chief Keef sau Bobby Shmurda. Modul in care tumultul si salbaticia din vietile lor pot fi monetizate, cum pot fi transformate intr-un spectacol pentru deliciul celor din exterior, insa doar daca se asigura un mijloc de separare, de distantare.

Asa cum sunt construite documentarele de la Noisey, vizitarea unor orase care arata ca niste zone de razboi civil in toata regula, filmarea locuitorilor pentru a fi urmariti de catre public. Asigurarea unui entertainment sadic, a unui mod de viata care nu va fi niciodata experimentat de catre majoritatea celor din audienta. De altfel, Vince a mentionat in repetate randuri analogia rap/zoo, spunand:

“You get these people sitting outside the glass and it’s cool to point at the lion and shit, but nobody is gonna hop they ass in that motherfuckin box. But it’s cool to look at it happen. But once it’s real and once you’re in the line of fire, and once it’s dangerous, then it’s not okay no more. Then you’re a wild animal, but before that it’s a novelty type thing”. – interviu pentru HipHopDX.

Clipul necesita o serie de vizualizari multiple pentru a se intelege tot ceea ce e impachetat inauntru. Uitati-va, de pilda, cum oamenii care marsaluiesc si protesteaza pasnic, non-violent, sunt cei care sunt lichidati. Nu provoaca revolte, nu jefuiesc magazine, unica arma a liderului de grup e o carte care duce cu gandul la o biblie. Cele doua litere inscriptionate, „VS – Vince Staples” poate reprezenta cat de multa consideratie le acordam rapperilor azi. Ii percepem ca pe niste lideri publici, atunci cand diverse plagi ranesc comunitatile, ei sunt printre cei de la care ne asteptam sa ia atitudine si sa vorbeasca in numele nostru. To speak the voices of the unheard. Si totusi Vince nu e in randul protestatarilor, face parte din colectiv, dar e separat de ei in acelasi timp. Apoi, mai observati ca cei impuscati sunt cei care se indreapta catre zidul de sticla. Baietii cu gratarul, de exemplu, nu sunt luati in catare, ei sunt in siguranta, si-au inteles conditia, stau linistiti la locurile lor. Sunt resemnati. Nu reprezinta un pericol.

Vorba lui Goethe: „Sclavul ideal e cel care are impresia ca e liber” (citat aproximativ)

Un comentator de pe YouTube trage doua concluzii esentiale: “The women dressed like sex slaves is a metaphor for the modern perception of women: many are treated as toys for sexual pleasure and nothing more. Noticed one girl smiles at Vince and the other screams at him, she is mad because he moved on to the next, while the other girl thinks she has him on lock, which probably won’t last long. The dude with the black hole in his coat is also a metaphor. He is a drug dealer, sucking society’s young kids into drugs for his own benefit. This is why u see a slight smirk on his face.”

Mai e de observat politistul care il plateste pe Vince sa cante, ca si cum prestatia sa ar face parte din planurile autoritatilor. Un siretlic pentru a le distrage atentia oamenilor din cusca. De asemenea, politistul pare speriat de moarte. Ironic. Tocmai el arata infricosat, cand cei de care se teme sunt omorati in plina strada. Aia de la Pitchfork descriu clipul ca fiind o reprezentare a unei „suburban war zone”. Nu sunt de acord. E mai degraba America zilelor noastre. Si a fost asa inca de la moartea lui Trayvon Martin.

Vince Staples nu are parte de capitalul de apreciere pe care il merita. De ani de zile activeaza ca un robot programat sa lanseze torpile lirice care fac ravagii. Ascultati de exemplu cum isi omoara bucata pe „Hive”, reusind sa ii fure show-ul lui Earl Sweatshirt, la randul sau, un poet extrem de potent. Colectia de EP-uri si mixtape-uri de la Vince merita explorata daca vreti un sound pur, modern, autentic, sincer, de gangsta rap contemporan de pe Coasta de Vest. Si de fapt nici nu e gansta rap, e gangsta rapping. Se simte si se aude in muzica. Fara cosmetizari. Fara eufemisme. Fara glorificari inutile. E foarte direct vizavi de parerile si experientele sale, mai ales acelea legata de cresterea si educatia lui. E o viziune bruta si naturala, trecutul nu e ridicat in slavi si nici orasul nebun care l-a format nu e poleit cu beteala si zorzoane. Nu ii e teama sa zica adevarul. Versuri ca „“I’m just tryin’ to get what Diddy got, doing what got Biggie shot,” demonstreaza ca e greu sa nu-l crezi ca reprezinta idealurile generate de acest mod de a-si duce viata, in conformitate cu ce spune in piese.

„Senorita” e viziunea sa despre lumea din jurul sau. Alte clipuri de la el, de asemenea subapreciate, au reflectat dintotdeauna mediul sau inconjurator. „Nate”, la fel excelent, se concentreaza pe viata zbuciumata din caminul sau familial, perceptia fata de tatal lui, clipul e impecabil. „Blue Suede” e filmat in alb-negru, singurele tuse de culori fiind rosu sau albastru, aratand ca nimic nu era mai important decat culoarea pe care o purtai si o reprezentai ca membru in cele doua bande rivale celebre din L.A. Sau „Screen Door”, care e o reprezentare vizuale a acelei limite subtiri care il separa de nebunia din afara casei. In orice moment, usa se poate se deschide, si prin ea pot navali prieteni, inamici, sau, mai rau, politia.

„Senorita” e primul single de pe „Summertime 06”, programat pentru 30 iunie, albumul de debut care ii urmeaza EP-ului de anul trecut, „Hell Can Wait”. Am mari sperante ca va fi unul dintre cele mai bune proiecte din 2015. Vince Staple a fost incredibil de consecvent si consistent, lumea incepe incet-incet sa fie atenta la el, tot ce-i mai trebuie e sa sparga zidul de sticla. Va recomand sa-l urmariti pe om. Aveti incredere in sfatul meu.


Lasă un răspuns