De ce calitatea muzicii e periclitata de modul in care o consumam

Aint-Fast-Food-Music-Dj-UndooCunoscatorii vorace de muzica tanjesc dupa festine audio chiar si cand farfuria le e plina-ochi cu mancare. Devoreaza mixtape-uri la micul-dejun, EP-uri la pranz, albume la cina si single-uri ca desert. Mai mult, mai mult, mai mult, intotdeauna exista un jind pentru mai mult. Daca nu se simt plini, se muta la urmatorul bufet suedez. Nici eu nu fac exceptie. Tanjesc dupa urmatorul album de la Kendrick sau Kanye. Totusi, simt nevoia sa ma intreb, chiar am vizitat fiecare camera din “g.o.o.d kid, m.A.A.d. city”, de exemplu? M-am c*cat in fiecare buda (metaforic, vorbind), am facut dus in fiecare baie, am fost in fiecare ungher posibil, am ajuns la nivelul ala de apreciere care trece de stadiul “bun album, ce urmeaza dupa?”. De ce suntem in calitate de fani mai fascinati de ce urmeaza sa soseasca decat de ceea ce avem deja? Paradoxal, suntem atat de rapizi in a pune stampila de “clasic” pe un proiect simultan cu a-l aduce la termenul de expirare, cerand imediat un inlocuitor, un nou subiect la moda de discutie.

Conversatiile care inconjoara un album deja sunt la zenit in stadiul de speculatie cand tot ce ai la dispozitie sunt o coperta si un tracklist sa-ti intarate imaginatia. Anticipatia se varsa in valuri in Social Media, creand o comunitate de ascultatori hamesiti si nevoiasi care se holbeaza cu ochii cascati in necunoscut. Cateodata, rareori, asteptarile si pretentiile ne sunt satisfacute sau chiar depasite. Si cand strambam din nas si nu ne convine, dam vina pe artist ca ce a scos nu se pupa cu ce ne-am imaginat noi.

Imi amintesc dezamagirea simtita cand am auzit prima oara “Hello Brooklyn”. Credeam ca atunci avea sa fie meciul pentru pastrarea centurii dintre Jay si Lil Wayne, doi razboinici invartind sabii si scuipand foc, dar rezultatul nu e cu nimic memorabil. O mizerie scufundata in Auto-Tune. Si tot s-au mai produs rateuri pe parcurs. “Forever”, “Swagger Like Us” sau “Lift Off”. Uneori, chiar si cei mai talentati si incredibili artisti dau gres in a-si arata abilitatile. Totusi, asta nu ne opreste sa fim atrasi in capcana falsului entuziasm de fiecare data. Asteptam un slam dunk spectaculos si ne alegem cu o minge ricosata glorios din inel. De exemplu, odata am judecat gresit o piesa doar pentru ca aparea Gunplay pe ea. Ma asteptam ca nebunul ala sa aiba rol de otrava curata. Mi-a luat ceva timp sa imi modific impresia si, ce sa vezi, s-a intamplat ca ala sa fie, cel mai probabil, bucata vietii lui. La “Cartoon and Cereal” ma refer.

Indiferent de starea in care s-ar prezenta, buna sau proasta, trebuie eventual sa dam ochii cu produsul pe care il anticipam. Cand se scurge pe net e ocazie de sarbatoare. Comunitatea hamesita si nevoiasa vine in stoluri si isi improasca gandurile pana ies din matca, incrucisandu-si parerile cu alte mari de opinii pana ne scufundam toti in acelasi ocean planetar de impresii. E ca si cum toti fac simultan si automat recenzia la album dupa o singura ascultare. Ne contrazicem, dezbatem si pe urma fugim val-vartej dupa urmatoarea coperta si urmatorul tracklist. Stirea se invecheste in momentul in care apare alt trending topic, ceva mai stralucitor, mai enigmatic. Albumul lui Lupe Fiasco de-acum 2 saptamani si ceva e deja in azilul de batrani, desi iti trebuie macar o saptamana ca sa ai timp sa-i descosi toate implicatiile si referintele din spatele versurilor. La fel, albumul lui Joey Bada$$ se pregateste sa aplice pentru pensie. Calitatea muzicii, aceea de entertainment savurat in intimitate, s-a schimbat. Acum e doar un prilej de socializare.

A anticipa un album e ca si cum ai face sex cu cineva pentru prima oara. In mintea ta, scena se deruleaza fara cusur: ce vei spune, cum te vei misca, idei fanteziste care fac de rusine ce e pe RedTube. Momentul propriu-zis insa, rareori reflecta scenariul de film porno din capul tau. Dupa cum povesteste si J. Cole pe o piesa de pe “2014 Forest Hills Drive”. Si chiar daca e la fel si in realitate, si vezi focuri de artificii si legiuni de heruvimi cantand languros la saxofoane din cerurile deschise, nu va dura mult pana cand imaginatia ta va reveni tot la decolteul nimicitor al Roxanei de la munca sau la picioarele ireprosabile ale lui Carmen de la Resurse Umane. Pentru ca ciclul de a ravni necunoscutul se reia implacabil.

Arta are nevoie de timp pentru a se aseza si a fi apreciata la justa ei valoare, dar goana constanta a Internetului pentru relevanta ingreuneaza acest proces. Traim in era “esti doar la fel de bun pe cat ai fost pe ultima piesa”. Ce s-ar intampla daca Andre 3000, de exemplu, ar decide sa dea drumul la albumul ala solo dupa care saliveaza atatia fani? Isi ruineaza definitiv pozitia prin faptul ca ne ofera in sfarsit ceea ce asteptam de atata timp? Dar Jay Electronica? “Act II” va fi o capodopera doar daca nu va fi lansat niciodata? In punctul asta, mai poate realitatea sa se impace cu nivelul asteptarilor? Muzica e vlastarul emotiilor, creativitatii si a timpului (plus shot-ul ocazional de whisky). In mod realistic, nu puteam avea pretentii de la artisti sa livreze constant cele mai bune proiecte posibil fara a le pune timp la dispozitie. D`Angelo i-a lasat pe fani sa astepte 14 ani pana la “Black Messiah”. Nu i-a pasat de relevanta, a vrut doar sa rupa din el un produs care sa faca cinste formei de arta in care se exprima. A demonstrat ca ascultatorii pot sa se obisnuiasca cu rabdarea, pot deveni mai umili, si ca pot accepta ca muzica e un dar si trebuie pretuita ca atare.

Asa cum exista conceptul de fast-food, asa exista si notiunea opusa de slow-food. Sa facem o pauza asadar, din cand in cand, de la McDonald`s si KFC, si sa mai incercam si un restaurant cu mancare adevarata, sa nu uitam cum e sa degusti pe indelete fiecare imbucatura, sa te bucuri de fiecare aroma si textura in parte, sa iti plimbi prin bolta palatina savoarea unui vin bun, sa iti imbeti narile cu buchetul lui.


Lasă un răspuns