Cand arta bate viata si versurile tale te pot baga in inchisoare

Bobby-Shmurda-Arrest
Rap-ul e cunoscut ca o forma de muzica care nu isi ascunde obstacolele si greutatile. Atunci cand ceea ce asculti suna a o pleiada de povesti despre supravietuire a unor soldati caliti prin Iad, de obicei asa si este. Cand ai rapperi tineri si de culoare iesind din cartiere si zone construite din nebunie si foc, muzica lor se muleaza pe forma acelor capcane nemiloase, the trap unde se vand droguri, tevile armelor sunt mereu incinse iar supravietuirea e o incertitudine continua. Camine fara figuri paterne, „presedinti morti” (dead presidents – bani), inamici, Hennessey, asta e lumea care se vede prin lentilele lor, asta e lumea in care au trait. Astea sunt povestile lor iar prin aceasta forma de arta pot evada. Muzica poate deschide usi pentru progres si schimbare intr-un univers hotarat sa le inchida, o cale care se indeparteaza de deznodamantul previzibil, puscarie sau sicriu. Artistii vand povesti despre ghinion si situatii tragice, obtinand profit de pe urma purgatoriului lor problematic. Din boschetar ajungi la vila, de la invartit droguri ajungi la invartit milioane din vanzarile de albume. E industria in care cel defavorizat si marginalizat, the underdog, isi poate schimba conditia. Insa tranzitia de la coltul strazii intr-un Bugatti nu e intotdeauna lina pentru ca acelasi caracter si personaj construit in versuri care te-a scos din capcana te poate baga in alta.

Pentru un gen fixat si obsedat de „autenticitate”, se asteapta de la versuri sa reflecte intocmai viata artistului. Nu a fost o coincidenta faptul ca cei de la Pitchfork l-au dus pe Chief Keef intr-un poligon de tir, Keef era eliberat conditionat, a incalcat una dintre conditii si a fost incarcerat din nou. Continutul sau liric e plin de violenta armata, provine dintr-un oras, Chicago, paralizat de violente armate. Aia de la Pitchfork n-au vazut in el un pusti de 17 ani, au vazut o caricatura care nu era straina de artilerie. Intentia lor era sa vanda o imagine, adancind controversele din jurul unui rapper notoriu pentru faptul ca fusese implicat intr-un schimb de focuri cu politia.

Intr-o era in care toata lumea e permanent pe camera, granita dintre viata care imita arta sau arta care imita viata e din ce in ce mai vaga. Cand cei de la Noisey s-au dus acasa la Migos, in Atlanta, au fost intampinati de cei trei din grup si de suficiente arme cat sa declanseze un mini-razboi: sniper-e, mitraliere, pistoale, genul de arsenal pe care il vezi doar in „Call of Duty”

Noisey are tendinta de a sublinia ungherele intunecate ale lumii, documentand si glorificand pericolele si riscurile. Sunt aproape sigur ca prezenta lor acolo i-a incurajat pe Migos sa-si vanture colectia de arme care ar fi trebui sa ramana ascunsa. Si totusi, asta e genul de imagistica pe care il auzi in muzica lor. Daca i-ar fi dus la Starbucks, publicul ar fi ramas nedumerit. Nu poti s-o arzi cu goldeanu`gros la gat, cu jointu-n coltul gurii si cu AK-ul pe umar in timp ce ceri un latte machiato cu aroma de dovleac dulce. Nu tine. Materialul video de la Noisey confirma ca versurile lor sunt veritabile si reale. Chiar daca s-au mutat in suburbii, mentalitatea a ramas aceeasi. Problema e ca baietii au avut ulterior niste probleme cu legea si s-a lasat cu arestari si retineri pentru posesie de arme si narcotice. Se pune deci intrebarea: chiar se merita sa-ti impresionezi fanii cu riscul de a atrage atentia oamenilor legii?

In 2006, un analist de la FBI a facut o recomandare procurorilor si altor cadre din aparatul juridic. A propus ca versurile din piesele rap sa fie incluse in investigarea infractiunilor deoarece ar putea contine piste si cai spre eventuale marturii. De-atunci incoace aceasta strategie a devenit o practica din ce in ce mai comuna. Exista ofiteri care stau cu orele pe YouTube, scormonind dupa probe. Pentru ei rap-ul a incetat sa mai fie o forma de arta si a devenit o modalitate de a incuia voci. Asa a patit Bobby Shmurda, de pilda, ale carui versuri cu „”catching a body” si alte chestii au fost incluse in motivul pentru care a fost arestat in decembrie. Acelasi hit viral care l-a pus in situatia de a semna cu o casa de discuri, l-a bagat dupa gratii.

Articolul asta de exceptie din New York Times explica pe larg cum folosesc organele legii versurile pe post de dovezi sustenabile. Intre 2012 si 2014 au existat cateva zeci de cazuri in care versurile au fost incluse printre capetele de acuzare. Twain Gotti, un rapper din Virginia, a fost arestat pentru dubla omucidere, datorita celor scrise intr-o piesa, „Ride Out”. Cazul fusese clasat, trecusera sapte ani fara nici o dovada clara de adus la suprafata pana cand un investigator a dat de piesa. A fost suficient pentru a-l inchide. In cele din urma a fost achitat de acuzatiile legate de omor, dar a primit 16 ani datorita nerespectarii regimului armelor si munitiilor. Linia dintre arta si viata reala nu mai reprezenta motiv de dezbateri polemice, a constituit proba de examinat in proces cu consecinte cat se poate de reale.

Oricine, de la rapperi amatori pana la cei pe cale sa explodeze in mainstream sunt luati in vizor. Curtis Williams de la Two-9 si Key! s-au trezit cu razii la domiciliu si luati un pic in custodie pentru niste interogatorii. Nu se cunosc prea multe detalii insa cei doi au fost eliberati ulterior. Tiny Doo, un MC din San Diego, are noua capete de acuzare legate de constituire de grup infractional, alaturi de alti presupusi 14 colegi de banda, care au cautat aparent sa-si imbunatateasca statutul si nivelul de respect in urma unei serii de incidente armate in 2013. In ciuda faptului ca nu are cazier, versurile sale violente l-au adus in situatia de a risca 25 de ani de inchisoare daca e condamnat, sub incidenta unei legi din California care iti interzice sa beneficiezi de pe urma acitivitatilor unei bande. Cameron D`Ambrosio a fost arestat in 2013 pentru ca a postat versuri pe Facebook, considerate „amenintare terorista” de catre autoritati. In speta e vorba de „fuck a boston bombing, wait til u see the shit I do, I’ma be famous for rapping, and beat every murder charge that comes across me.” Chestii de prost gust, intr-adevar, dar chiar motiv de arest? Anul trecut, Jamal Knox si Rashee Beasley, doi baieti din Pittsburgh, au fost condamnati pentru intimidare, amenintari teroriste si alte daraveri dupa ce au postat un clip in care amenintau politisti.

Knox i-a zis judecatorului ca a facut si muzica in care promova non-violenta si chiar daca nu intentiona sa dea drumul la clip, a simtit ca era nevoie sa-si pastreze intacta imaginea de rapper. Si-a asumat insa responsabilitatea pentru faptele sale.

“He had no intention of making this song, in the format that it was, in public(…)He had no intentions of bringing harm to the police, but certainly the lyrics reflect his attention to things that have happened in the community.” – avocatul lui Knox

Versurile sunt arta, nu marturii, dar nu asa sunt vazute de catre autoritati. Pentru ei, rapperii nu sunt cu nimic diferiti fata de O-Dog din Menace to Society. La fel cum ala flutura inregistrarea cu el omorand un cuplu, sot si sotie, la benzinarie, asa si rapperii se bat cu pumnii in piept, descriind diverse grozavii in piese. Dar caracterul unui rapper n-ar trebui sa fie determinat de ce scrie. Daca ala de a creat scenariul pentru „Saw” nu e la zdup sau daca „On The Road” de la Jack Keroac e considerat un roman clasic american si nu un sir de probe care evidentiaza consum galopant de droguri si activitati infractionale, atunci nici Twain Gotti n-ar trebui anchetat pentru rimele pe care le-a asternut pe hartie. Knox si Beasley ar trebui sa fie capabili sa-si exprime frustrarile fara sa-si faca griji ca vor fi pusi la perete si considerati criminali.

E greu sa dai vina doar pe politie si pe instantele de judecata, deoarece exista si alti factori blamabili. Rapperii cred ca brand-ul lor e superior caracterului uman. Traim in cultura celebritatii unde trebuie sa fii cel care atrage si fixeaza atentia. In muzica, pe retelele sociale, pe scena, in documentarele de la Noisey, tu esti entertainer-ul care trebuie sa vaneze admiratie. Uiti ca nu esti imun la legi. Apoi label-urile profita, cautand tineri ambitiosi si modelandu-i pentru faima si abandonandu-i in sant cand la orizont se vad luminile albastre si se aud sirenele. Nu e nici o problema sa vanda povesti despre infractionalitate atata timp cat povestile respective scot bani. Nu le pasa daca versurile sunt reale sau fabricate pana cand legea nu bate la usa. Politia si procurorii refuza sa vada dincolo de prejudecati. Dincolo de, probabil, rasismul fiecaruia. Au o imagina romantata la fel de fictionala ca si unele dintre versurile folosite pe post de acuzare. Nu orice in rap are caracter autobiografic, e chiar asa greu de crezut ca unii dintre artisti isi folosesc talentul pentru creative writing in rap? In caz ca nu incepi sa perchezitionezi domicilii de autori care scriu romane politiste, ar trebui ca si rap-ul sa beneficieze de acelasi tratament aplicat oricarei alte forme de expresie creativa.

„No other fictional form — musical, literary or cinematic — is used this way in the courts, a concerning double standard that research suggests is rooted, at least in part, in stereotypes about the people of color primarily associated with rap music, as well as the misconception that hip-hop and the artists behind it are dangerous.” – fragment dintr-un editiorial scris Killer Mike

Mass-media e si ea de vina. Munca celor de la Noisey era menita sa ofere turistilor de pe YouTube o excursie prin cartierul minunat. Fac toate filmarile astea, le eticheteaza drept documentare, si totusi se concentreaza doar pe perpetuarea unor stereotipuri. Atlanta inseamna mult mai mult decat beef-uri si crack. Orasul are o cultura bogata, exista sute de artisti care n-au nimic de-a face cu armele si drogurile, dar ei aleg sa tina reflectorul doar pe aspectele negative.

A$AP a emis un punct de vedere interesant intr-un interviu pentru Complex cand a sustinut ca termenul de „rapper” nu mai inseamna nimic onorabil. Mentalitatea de genul asta minimizeaza ideea de rapperi ca artisti. Indiferent de tipul de panza pe care e pictat, rap-ul e adesea un canal pentru exprimare de sine, bogata din punct de vedere imaginativ. Rapperii sunt artisti, ce fac ei pe beat-uri nu difera cu nimic cu ce fac cantaretii folk pe chitari acustice sau ce fac poetii pe hartie. Diferenta majora e ca, in timp ce poetii sunt perceputi ca scriitori complecsi ce isi permit sa foloseasca scris creativ, rapperii sunt toti bagati in aceeasi oala ca derbedei din bande. Chiar si in afara industriei, Statele Unite se uita la rapperi ca la niste pericole sociale. Sau poate asa se uita americanii la orice tanar de culoare in general.

Sunt mai multi criminali cu insigne decat criminali cu microfon, dar de-al dracu` actiunile politiei sunt justificate, ei zic ca se tem pentru viata lor, de aia impusca la repezeala, de aia salta oameni la repezeala. Si totusi cand cei de culoare isi documenteaza o viata dusa in frica in muzica lor, apare brusc dorinta de a-i baga in cusca.


Lasă un răspuns