Amurgul unui model depasit – industria muzicala

The-Copyright-Alert-System-What-you-need-to-know

Totul incepe de la articolul asta din New Yorker, o saga despre zorii erei download-ului de muzica si despre cum un angajat de la o fabrica de presat CD-uri din State a leak-uit unele dintre cele mai importante albume din ultimele doua decenii. In speranta ca unii dintre voi devorati lectura in legatura cu muzica si fenomenele adiacente si cugetati adanc pe marginea celor citite, va recomand cu caldura editorialul. Ca sa avem punctul de plecare stabilit.

Insa, ca sa facem un rezumat, cu riscul de a da spoiler-e, asta e esenta povestii:

– Anul e 1994, locul e Carolina de Nord. Bennie Glover face rost de un job la o fabrica de fabricat CD-uri, detinuta de PolyGram unde descopera ce usor sustrag colegii de munca albumele inainte de data oficiala de lansare. Cei mai multi le foloseau strict in interes personal, ascultandu-le cu prietenii sau la diverse petreceri.
– Insa Glover era si un pic pasionat de computere si tocmai se apucase de explorat Internetul, aflat inca in faza incipienta atunci. In decursul explorarii, trece rapid de chat room-urile de AOL si da peste primele comunitati underground de file-sharing. Omul cumpara un CD burner, incepe sa descarce software si filme si incepe sa le vanda din portbagajul masiniii. Ca orice hustler care se respecta si isi incepe invartelile de jos. La inceput nu pune la upload si nu vinde muzica, temandu-se ca va fi dat afara daca e turnat in fapt ca comercializeaza bootleg-uri.
– In cele din urma, Glover se antureaza cu RNS, unul dintre primele si cele mai vaste echipaje care se ocupau cu file-sharing. Ajunge la o intelegere cu Kali, liderul RNS, o prezenta enigmatica si discreta. In schimbul accesului la toate fisierele organizatiei (incluzand filme cu succes mare de casa), Glover incepe sa paseze lui Kali albumele pe care le sutea din fabrica
– In timp operatiunea ia amploare. Cu ajutorul lui Glover, RNS devine cea mai celebra si mai eficienta echipa de scurs albume. Glover e personal raspunzator pentru leak-uri ca „The Blueprint” de la Jay Z sau „500 Degreez” de la Lil Wayne. Si multe, multe altele. Kali si Glover scurg albumele doar pentru faima si respect pe Internet. In afara de notorietate online, nu urmareau altceva in termen de castiguri. Totusi, fara stiinta celor de la RNS, Glover isi ia grade si incepe sa vanda si bootleg-uri. De toate felurile, albume, filme, jocuri, software. Incet-incet ajunge un soi de sefulet local, ajungand sa ruleze intr-un Lincoln Navigator complet echipat, cumparat din profiturile obtinute din schema.
– E 2007. Intr-o dimineata de septembrie, Glover se intoarce de la munca si isi gaseste casa calcata de agenti FBI aflati in perchezitie. S-a terminat smecheria. Supus interogatoriilor, nu-l da in gat pe Kali (despre care avea sa se arate ca era un tip de 29 de ani care inca locuia cu maica-sa), dar la final tot cei implicati, toti cei cu ranguri importante in organizatie, sunt prinsi. RNS e gata, Kali e terminat, Glover serveste niste luni in inchisoare pentru conspiratie in vederea incalcarii legislatiei legate de copyright.

Insa raul era deja facut si cutia Pandorei de-abia se deschisese.

„At work, Glover manufactured CDs for mass consumption. At home, he had spent more than two thousand dollars on burners and other hardware to produce them individually. His livelihood depended on continued demand for the product. But Glover had to wonder: if the MP3 could reproduce Tupac at one-eleventh the bandwidth, and if Tupac could then be distributed, free, on the Internet, what the hell was the point of a compact disk?”

Titlul e foarte bine plasat, felicitari autorului, dar e in acelasi timp exagerat. Nici un om, nici chiar cativa indivizi adunati sa conspire si sa sape establishment-ul, nu pot distruge pe cont propriu o industrie de miliarde de dolari. Pentru ca industria respectiva era deja pe punctul de a se autodistruge de una singura. Mai degraba s-ar accepta ideea ca industria de muzica era deja la terapie intensiva iar Glover, Kali si altii din gasca au scos aparatele din priza. Da, poarta si ei partea lor de vina, e uimitor cum o singura persoana poate deraia si strica munca depusa in sesiuni de inregistrari costisitoare si planuri de lansare doar indesandu-si un CD in pantaloni la iesirea din tura. Glover insa a accelerat doar un proces deja inevitabil, si poate nici macar asa rolul sau nu e asa de important. Cu sau fara el si RNS, cu sau fara Napster, a carei muzica provenea initial de la RNS si de la alte echipaje, Internetul deja se comporta ca un tren ramas fara frane iar industria muzicala era blocata pe calea ferata in fata lui, cu ochii inchisi.

Ce e aproape socant in schimb e cat de nepregatita a parut sa fie industria in fata sosirii muzicii digitale, piratata sau nu. In 1998, cand Glover, RNS si alte comunitati underground infloreau, cand Shawn Fanning era pe punctul de a lansa Napster, Universal Music Group (detinuta de Seagrams) au extins semnificativ planurile pentru stimularea productiei fabricii in care lucra Glover. In propunerea celor de la UMG de extindere a activitatii pentru fabrica, nu exista nici o singura mentionare a pericolului reprezentat de catre MP3-uri (sau muzica digitala) pentru business-ul curent.

Si nu e doar ca industria muzicala nu se astepta la explozia muzicii digitale, sau ca se adapta lent la realitatile schimbatoare, ce e surprinzator e ca, aparent, baietii au neglijat complet formatul asta de muzica ca o alternativa pana la finalul lui `98. In parte ignoranta, in parte insa ignoranta alimentata de lacomie. In 1998, CD-urile se vindeau de obicei cu 14 dolari bucata in timp ce costurile de productie erau de doar 2 dolari. O marja uriasa de profit in vremurile cand un album se putea comercializa in milioane de unitati. E de inteles ca industriei nu-i convenea sa taie din castigurile astea asa ca a continuat sa presteze acelasi joc, concentrandu-se pe amenintari si citatii decat sa se concentreze pe un produs atat de evident dorit de catre clientii ei.

Un CD de 14 dolari nu era ce voia majoritatea, era produsul pe care industria isi dorea ca publicul sa si-l doreasca asa ca de indata ce o noua oportunitate a aparut la orizont, cei in cauza au migrat in turma spre ea. Si in timp ce industria ii vedea cum ii scapa printre degete, in loc sa construiasca produsul dorit de catre consumatori ( muzica distincta, ieftina si flexibila) pentru a incerca sa-i momeasca inapoi, industria s-a concentrat sa anihileze noii furnizori. Si daca se are in vedere ce s-a intamplat de atunci pana acum, se pare ca, in final, a-ti forta clientii sa plateasca pentru ceva indezirabil pentru ca nu mai au alte optiuni, nu e un model inteligent de business pe termen lung.

Termenul de „piraterie” folosit in sens larg pentru oricine descarca muzica fara sa plateasca, are conotatii confuze. In principiu, e un termen pe care industria l-a imprastiat si l-a popularizat cu succes pentru ca te duce cu gandul la sabii si salbaticie, dar in timp ce articolul din The New Yorker demonstreaza ca astfel de oameni exista, „pirateria” online nu e efectuata de un soi de casta misterioasa de talhari diabolici. „Pirateria” online e reprezentata de multe ori de un pusti de 16 ani care da clik pe un link din timeline-ul de pe Twitter, in timp ce asteapta autobuzul scolii. A-i baga pe toti acesi oameni in aceeasi oala si a-i stigmatiza ca niste proscrisi cu intentii rele in loc de clienti potentiali pentru un produs superior e motivul pentru care industria si-a alienat mare parte din baza initiala de clienti.

Si nici macar situatia asta nu mai e valabila. Majoritatea pustilor de 16 ani nu mai downloadeaza deloc muzica, „piratata” sau de alt gen. Acum focusul e pe streaming si istoria se repeta inca o data. Concentrandu-se pe procese si coercitie in loc de inovatie, industria a fost naucita de catre moartea CD-ului. Cand au incercat sa se lamureasca ce sa faca in legatura cu download-urile digitale, download-urile deja se pregatesc sa piara si streaming-ul vine sa conduca ostilitatile. Ce face industria acum? Incearca sa sugrume streaming-ul, incercand sa bage consumatorii in tarcuri si sa-i redirectioneze catre canalele agreate de ea. Si daca e sa te gandesti un pic si ai observat fenomenul, poti sa pui pariu ca atunci cand o rezolva cu streaming-ul, deja urmatorul trend va decola in timp ce ei alearga disperati in urma lui sa-l prinda de coada.

Revenind in concluzie la titlul editorialului, nu un om a spart si a stricat industria muzicala, industria muzicala a spart si a stricat industria muzicala. Autosabotaj de o finete si precizie de invidiat. Autosabotaj care continua inca. Pentru mamut se zaresc la orizont norii negri ai extinctiei. Un fenomen firesc pana la urma, e selectie naturala. Mai devreme sau mai tarziu. Adapteaza-te sau mori.


Lasă un răspuns